Introducere

Parlamentul European dispune de unul dintre cele mai mari servicii de interpretare din lume. Interpreții joacă un rol important în garantarea unei comunicări eficiente în cadrul acestei instituții unice care își desfășoară zilnic activitatea în 24 de limbi.

Primele limbi oficiale ale Comunităților Europene au fost cele 4 limbi ale țărilor fondatoare: franceză, germană, italiană și neerlandeză, numărul de combinații lingvistice posibile fiind 12.

Noi limbi s-au adăugat după aderările succesive:

1973: daneză, engleză și irlandeză sau galeză (doar pentru traducerea tratatului de aderare a Irlandei și a textelor fundamentale), deci 4 + 2 = 6 limbi oficiale și 30 de combinații lingvistice.

1981: greacă = 7 limbi oficiale și 42 de combinații lingvistice.

1986: portugheză și spaniolă = 9 limbi oficiale și 72 de combinații lingvistice.

1995: finlandeză și suedeză = 11 limbi oficiale și 110 combinații lingvistice.


2004: cehă, estonă, letonă, lituaniană, maghiară, malteză, polonă, slovacă și slovenă= 20 de limbi oficiale și 380 de combinații lingvistice.

2007: bulgară, irlandeză și română = 23 de limbi oficiale și 506 combinații lingvistice.

2013: croată = 24 de limbi oficiale și 552 de combinații lingvistice.

Pe lângă limbile oficiale, se utilizează foarte des limbile țărilor candidate, precum și rusă, chineză, arabă, japoneză etc.

Interpretarea permite deputaților europeni să se înțeleagă și să comunice între ei.

Limbă activă: limba în care se interpretează (limba pe care o ascultă delegații).

Limbă pasivă: limba din care se interpretează (limba pe care o vorbesc delegații).

Pivot: interpretarea prin releu efectuată de un interpret din limbi mai puțin răspândite.

Retur: utilizat pentru limbi mai puțin răspândite; interpretul poate lucra spre, dar și din limba sa activă.

Combinația lingvistică a unui interpret constă în ansamblul de limbi pasive și de limbi active pe care acesta le stăpânește.